Pagini Scolare

Modalităţi de întervenţie în rezolvarea problemelor afective ale elevilor

Scris de <a href="index.php?option=com_comprofiler&task=userProfile&user=138"><span class="small">Ilie Nina</span></a> Luni, 08 Martie 2010 21:17

Aria curriculara Consiliere si Orientare - Psihopedagogie - - elevul prescolar si scolar

           Modalităţi de întervenţie în rezolvarea problemelor afective ale elevilor

                   ,,Fiecare elev are ceva bun şi acest ceva bun trebuie descoperit şi valorificat”.

                Este absolut necesar pentru a putea realiza intervenţie în cazul elevilor cu probleme afective, ca dascălii să cunoască copiii, din punct de vedere al:  

- experienţei lor anterioare;  

 - priceperii abilităţilor şi cunoştinţelor achiziţionate;  

- motivaţiei şi nivelului de aspiraţie;  

 - atitudinii în general şi faţă de învăţare în special.  

                 Este important de reţinut că:  

               •Individualitatea fiecărui copil trebuie interpretată ca o calitate pozitivă ce poate fi utilizată pentru îmbogăţirea relaţiilor planificate dintr-o clasă, prin favorizarea inter-învăţării;  

                •Dacă un copil se află în clasă pentru a învăţa, el nu-şi lasă la uşa clasei dificultăţele, problemele personale...;dacă profesorul vrea să fie eficient, el trebuie să ofere răspunsuri la toate acestea.

               Toată gama dificultăţilor tradiţionale (neatenţia, distractibilitate, răspunsuri inadecvate, comportamente perturbate etc) provin de aici, ceea ce demonstrează că eficienţa învăţării se bazează şi pe alte variabile decât doar buna programare a ştiinţei de transmis.   Comportamentul reprezintă expresia relaţiei dintre dezvoltarea psihică şi mediul ambiant în care trăieşte individul. La om el este, în primul rând, instrumentul prin care individul realizează adaptarea şi integrarea sa la mediul social; prin aceasta, definindu-şi atitudinile faţă de sine, faţă de semenii săi şi societate în general, tinzând totodată să-şi îndeplinească năzuinţele, trebuinţele şi interesele în armonie cu exigenţele sociale.   Calitatea influenţelor familiale şi a grupurilor determină structu¬rarea unor comportamente proprii la copil, pe fondul dezvoltării psihice de ansamblu, ele putând fi adaptative, integrative şi racordate la nor¬mele sociale sau, dimpotrivă, aberante, dezadaptative şi de conflict în raport cu parametrii sociali.  

              Tulburările de comportament trebuie recunoscute din timp, analizate complex, interpretate realist şi explicate cauzal.    Indiferent de natura tulburărilor de comportament manifestate, specialiştii, care au studiat problema, apreciază că aceşti copii au următoarele trăsături commune: dezadaptarea; alterarea raporturilor cu cei din jur; atitudini disproporţionale faţă de situaţiile date, mergând de la neajunsurile de la şcoală şi familie, până la manifestările cu character antisocial şi delincvenţional.  

             Eficienţa activităţii educative depinde de abilitatea profesorului de a rezolva diferitele probleme de comportament ce apar ca reaţii la evenimentele învăţării. Deseori intervenţia adecvată este întârziată deoarece, în lipsa unor criterii clare de definire a comportamentelor-  problemă, poate trece o perioadă îndelungată până când profesorul va admite că nu are de-a face doar cu conduite ,,originale”.    

            Terapia comportamentală, una dintre variantele de intervenţie fundamentate psihologic, porneşte de la constatarea că stimulii pozitivi (recompensele) întăresc comportamentul, în timp ce stimulii negativi (sancţiunile) îl reduc sau îl anihilează. Printr-o recompensă mică, acordată imediat după comportamentul dezirabil, întărirea este mult mai eficientă decât folosind o recompensă/pedeapsă consistentă, dar îndepărtată în timp; sancţionarea imediată, fie şi minimă, are o eficienşă mai mare decât aplicarea unei sancţiunidrastice, dar după un interval mare de timp.   Rezolvarea problemelor de comportament are loc prin constituirea unor momente succesive ale reamintirii unor comportamente adaptative. În acest context o importanţă deosebită o au reacţiile afectiv- emoţionale ce se stabilesc între profesor şi elev.   Alături de familie, cadrele didactice au un rol fundamental. Începând cu exemplul lor personal şi terminând cu atitudinile pline de tact, influenţează copilul, mai întâi prin imitarea comportamentului adultului, iar ulterior prin înţelegerea acestuia, adoptă transparenţe pentru situaţiile ivite. Astfel, se pot desprinde faze ale procesului educaţional ce vor fi raportate la particularităţile psihoindividuale şi de vârstă ale copiilor. Fazele implică demersuri pedagogice clare şi de antrenare a copilului în activităţi care să permită afirmarea sa.   O primă fază a procesului educaţional constă în crearea unui confort psihic la nivelul colectivului, în care să se acorde importanţă componentei afectiv-motivaţionale, stimulându-se atât sensibilitatea copilului şi receptivitatea sa faţă de trăirile celorlalţi, cât şi dezvoltarea unor motivaţii complexe pentru activitate şi pentru îndeplinirea scopu¬rilor ce le presupune aceasta. Se are în vedere formarea maturităţii în raporturile colective şi şcolare în care relaţiile interpersonale şi acti¬vităţile organizate contribuie la dezvoltarea personalităţii copilului.   Pentru a evita factorii inadaptării, educatorul trebuie să cunoască factorii intelectuali şi nonintelectuali ai personalităţii copilului, punându-l pe acesta în postura de a efectua acele activităţi în care el poate da un randament maxim. Prin aceasta se ajunge la o altă fază şi anume de dezvoltare a componentei intelectual-cognitive.   O ultima fază a procesului educaţional constă în reconsiderarea componentei sociale, dată fiind importanţa relaţiilor şi a locului ocupat de copil la nivelul grupului din care face parte. Această compo¬nentă poate avea caracteristici de implicare a elevului în viaţa şcolară şi de coeziune a colectivului sau dimpotrivă, de dezangajare şi ostili¬tate faţă de cei din jur, care se repercutează asupra atitudinii în raport cu învăţarea. Colectivele relativ omogene  întreţin un climat afectiv şi contribuie la dezvoltarea conştiinţei de sine.   Stimularea psihică şi intervenţia cadrelor didactice trebuie să fie permanente, prevenind momentele de derută ale copilului şi creând situaţii de afirmare a personalităţii sale, de înlăturare a fenomenelor de inadaptare şi de a corecta orice abatere de la conduitele normale, de a asigura dezvoltarea componentelor integrative în viaţa şcolară şi socială.   Controlul clasei cu centre de menţinere a stimei de sine presupune folosirea metodelor pozitive, cu un profesor ce oferă un model de calm şi înaltă stimă de sine. 

              Miezul abordării centrate pe întărirea stimei de sine în cazul dificultăţilor de comportament este convingerea profesorului că elevii sunt potenţiali capabili să-şi controleze propriul comportament, contrar opiniei conform căreia elevii cu comportamente perturbante nu se pot ajuta singuri.   Elevul poate fi responsabilizat pentru conduita sa inclusiv prin programe de consiliere individuală, care să-l ajute să dobândească informaţii despre sine. Când se recurge la aplicarea unor asemenea programe, este absolut necesar să se coopereze cu psihologul şcolar.  O dată ce un elev este capabil să stabilească o relaţie prietenească cu profesorul, problemele de comportament dispar. Cercetările au demonstrat eficienţa acestui tip de relaţie chiar şi în cazul în care mediul familial este perturbat.   Când un elev are probleme de comportament şi este tratat de profesor cu indiferenţă sau ostilitate, există întotdeauna pericolul de a se rezolva problema respectivă în moduri care antrenează reducerea stimei de sine a elevului şi problema escaladează.   Orice comportament reprezintă o tentativă de menţinere a stimei de sine.   ,,Cunoaşterea de sine ne fascinează pe toţi. A fi mândru de tine, fără a-ţi cunoaşte, deopotrivă, calităţile şi defectele psihomorale nu-i semn de inteligenţă. Dimpotrivă, a-i evalua pe ceilalţi după prima impresie înseamnă a te sprijini pe o iluzie”.

                   Bibliografie:  NEAMŢU, C.,GHERGUŢ,A. ,,Psihopedagogie specială”, polirom, 2000  CUCOŞ, C. – „Pedagogie”, Editura Polirom, Iaşi, 2003  JIGĂU, M. – „Consiliere şi orientare” – ghid metodologic, Bucureşti, 2001  STOICA, M. – „Psihopedagogie - pentru examenele de definitivat şi grad didactic” , Craiova, 2001  UNGUREANU, D. – „Copii cu dificultăţi de învăţare”, E.D.P. , Bucureşti, 1998

Trimite unui prieten!