Pagini Scolare

Dezvoltarea creativităţii la elevi

Scris de Dumitraş Monica Joi, 11 Iunie 2009 19:01

Aria curriculara Consiliere si Orientare - Psihologie - elevul prescolar si scolar

            Există în societatea actuală un interes deosebit pentru dezvoltarea creativităţii, insistându-se asupra modului în care poate fi descoperită şi cultivată această latură umană importantă.  Noţiunea de creativitate este introdusă destul de recent în lucrările de specialitate deoarece orientările tradiţionale asociau funcţia creatoare cu geniul. Odată cu apariţia teoriilor unanimiste, creativitatea nu a mai fost privită atât de restrictiv, ci mai degrabă a fost considerată o funcţie specific umană.

            Termenul de creativitate provine din latinescul ,,creare” şi înseamnă ,,a zămisli”,  ,,a făuri”. El a fost introdus pentru prima dată în psihologie în 1938, iar din momentul în care acest concept a atras atenţia specialiştilor, au apărut numeroase definiţii ale creativităţii. De exemplu, Alexandru Roşca vede în creativitate un ansamplu  de ,,factori subiectivi şi obiectivi care duc la realizarea de către indivizi sau grupuri a unui produs original şi de valoare", iar în ,,Dicţionarul de psihologie” a lui Paul Popescu-Neveanu cuvântul este prezentat astfel: ,,termen introdus de G. Allport în 1938, în urma înţelegerii faptului că substratul psihic al creaţiei este ireductibil la aptitudini şi presupune o predispoziţie generală a personalităţii spre nou, o anumită organizare (stilistică) a proceselor psihice în sistem de personalitate, înlocuieşte şi include în baza unor noi interpretări ştiinţifice, vechii termeni de spirit inovator, inventivitate, talent".

            S-a observat că, după cum există mai multe tipuri de inteligenţă (spaţială, simbolică, semantică, socială), aşa se întâmplă şi cu funcţia creativă, un individ neputând fi creativ în toate domeniile.

            Mediul familial şi şcolar sunt doi factori ce trebuie menţionaţi atunci când vorbim de cultivarea creativităţii. Primul mediu de viaţă, cel familial, are un rol decisiv, creând premisele dezvoltării unui copil creativ. Climatul familial trebuie să aibă anumite caracteristici pentru a favoriza apariţia creativităţii: nonconvenţionalism, libertate de exprimare, umor, permisivitate. Apoi, mediul şcolar este cel care descoperă şi cultivă creativitatea prin mijloace specifice, iar în momentul de faţă se subliniază rolul strategiile activ-participative.

În cadrul şcolii există însă şi anumiţi factori perturbatori ai creativităţii. Unul dintre ei ar fi tipul profesorului inhibitor. Acest tip este lipsit de entuziasm, este în permanenţă critic    (nu laudă niciodată elevii), este rigid şi indisponibil pentru explicaţii suplimentare. Un astfel de profesor consideră elevul creativ o sursă permanentă de indisciplină, fiind supraapreciat elevul mediocru, recitatorul fidel al rândurilor din caiet. De asemenea este obsedat de parcurgerea cu sticteţe a programei şi planificării, neaducând inovaţii în procesul de predare a noţiunilor.

            Un alt factor perturbator este evaluarea. Un elev, atunci când când ştie că este evaluat, va alege calea cea mai uzuală pentru găsirea soluţiei corecte şi nu va încerca să experimenteze o cale nouă deoarece implică şi riscul de a greşi, deci de a lua o notă mică. Competiţia este şi ea un element inhibitor. La cererea profesorului ,, Cine rezolvă primul problema, are...” elevul se va grăbi să aleagă calea cea mai scurtă.

            E  drept că în clasa de elevi climatul de creativitate este mai dificil de realizat decât climatul obişnuit de predare - învăţare, deoarece presupune crearea unor situaţii capabile să trezească spiritul de iniţiativă, de investigaţie, de găsire a unor modalităţi de rezolvare originale. Acest lucru, însă, nu rămâne de domeniul imposibilului, deoarece în prezent sunt utilizate la clasă numeroase metode şi strategii activ-participative.

            În cadrul orelor de Limbă şi literatură română sunt folosite trei tipuri de activităţi menite să dezvolte creativitatea: de tip imaginativ-inventiv, de tip problematic şi de tip combinat. Un exemplu pentru prima categorie este realizarea unor compuneri care au ca punct de plecare un lucru simplu, din cele care ne înconjoară. Astfel se pot crea scurte compoziţii pornind de la o hârtie mototolită, de la o carte închisă sau deschisă, de la un nasture, etc. Pe de altă parte, activităţile de tip problematic se bazează pe brainstorming, elevii fiind capabili să găsească soluţii pentru rezolvarea unei probleme. De pildă, li se poate cere elevilor să regândească finalul unei opere literare, iar răspunsurile pot fi dintre cele mai inedite.

            Creativitatea poate fi sporită prin metode centrate pe elev, prin strategii didactice care să abordeze unele aspecte ale programei interdisciplinar sau chiar transdisciplinar. Trebuie valorizat impactul unor astfel de metode, deoarece interesul elevului este activat, fiind stimulată motivaţia în învăţare.  Din multitudinea de metode activ-participative mă voi opri  asupra studiului de caz.

            Introdus doar de câţiva ani la Limba şi literatura română pentru clasele a XI-a şi a XII-a, noţiunile însuşite prin studiile de caz sunt valorizate la proba orală a examenului de Bacalaureat, şi nu numai. Această metodă permite confruntarea elevilor cu o situaţie reală şi cuprinde elemente esenţiale dintr-un anumit domeniu. Studiul de caz este o metodă care implică deprinderile şi cunoştinţele anterioare ale elevilor pentru a fi utilizate într-o situaţie nouă de învăţare şi se poate realiza fie individual, fie prin cooperare.

            Pentru ca studiul de caz să fie o strategie care dă rezultate, elevii trebuie să fie familiarizaţi cu modul de lucru, iar cazul trebuie să fie ales pentru a dezvolta orizontul cultural al acestora. Bineînţeles, nici rolul profesorului nu este de neglijat, deoarece el oferă sprijin în permanenţă pentru depăşirea posibilelor dificultăţi cu care elevii se pot confrunta pe parcursul activităţii. Studiul de caz este centrat pe discursul de tip argumentativ, adaptat la specificul temei propuse.

Metoda presupune respectarea câtorva etape:

-      Etapa pregătitoare, în care se stabileşte cu claritate tema, se dă bibliografia, se trasează modalităţile de  documentare şi investigare, se recomandă împărţirea sarcinilor de lucru între membrii echipei;

-      Etapa documentării propriu-zise, când se studiază bibliografia propusă, se redactează fişele de lectură sau un jurnal de lectură care să conţină citate semnificative, comentarii critice, etc; tot în această etapă se propun soluţiile care să conducă la finalizarea investigaţiei;

-      Formularea concluziilor;

-      Etapa aplicaţiilor şi a evaluării finale, prin care echipa prezintă rezultatul muncii lor întregului colectiv de elevi.

Un exemplu de studiu de caz la clasa a XI-a este Dimensiunea religioasă a existenţei (secolul al XVI-lea-al XVIII-lea), un caz vast care a presupus şi colaborarea cu profesorul de religie şi de istorie. Elevii au pornit de la termenul de creştinism, prezentând apoi principale confesiuni existente în Europa. S-au trasat coordonate istorice ale perioadei respective. Grupa a restrâns sfera de cercetare la începuturile literaturii româneşti care sunt strâns legate de mentalitatea religioasă, dominantă în Evul Mediu. S-au prezentat date despre primele tipărituri româneşti, despre rolul lui Coresi, despre mitropoliţii Varlaam, Dosoftei şi Antim Ivireanul. S-a insistat asupra importanţei tipăriturilor cu caracter religios care au contribuit, în primul rând, la introducerea limbii române în biserică, înlocuind limba slavonă utilizată în oficierea serviciului divin. În al doilea rând, cărţile religioase au influenţat şi dezvoltarea limbii române scrise.

      Echipa a punctat de asemenea faptul că mentalitatea religioasă a caracterizat şi umanismul.  S-a evidenţiat, de asemenea, rolul mănăstirilor în dezvolatarea culturii româneşti. Astfel, întreaga clasă a aflat date interesante despre Tismana, Vodiţa, Cozia, etc. Preocuparea pentru estetic a fost susţinută şi de miniaturile existente pe cărţile religioase. În prezentarea tuturor acestor elemente, membrii grupei, pe lângă informaţii, au utilizat şi mijloace moderne, realizând un document în Power-Point, iar fondul sonor al unor momente a fost asigurat de muzica bizantină.

Acest studiu de caz a oferit posibilitatea de a aborda într-un mod original tema propusă, membrii echipei şi-au împărţit sarcinile de lucru în funcţie de tipul de inteligenţă, iar rezultatul prezentat clasei a trezit interesul elevilor neimplicaţi. Îmbinarea armonioasă a informaţiilor teoretice cu imaginea şi muzica a contribuit la reuşita studiului de caz.

Ca temă finală, toţi elevii au primit o fişă de lucru care conţinea fragmente din Psalmii din Vechiul Testament, din ,,Psaltirea pre versuri tocmită” a lui Dosoftei, din psalmi de Tudor Arghezi şi Alexandru Macedonski. Pe baza acestor texte elevii au avut de realizat un eseu cu titlul ,,Relaţia omului cu Dumnezeu – temă fundamentală a literaturii române”.

      În urma acestui studiu de caz elevii au descoperit prin activitate proprie că există elemente ce conferă identitate fiecărui popor şi că aceste particularităţi ce dau specificul unei naţiuni trebuie integrate, ca parte organică, în istoria universală şi, în special, în cadrul european.

      Epoca în care trăim impune fiecărei persoane un grad ridicat de adaptare la situaţii noi, de rezolvare într-un mod ingenios a unor probleme profesionale, de descoperire a unor soluţii diverse şi originale. Transformările din societatea contemporană sunt extrem de rapide, iar tinerii trebuie să fie pregătiţi să facă faţă acestor modificări accelerate. De aceea, mediul şcolar, prin intermediul metodelor centrate pe elev, are un rol decisiv în dezvoltarea creativităţii elevilor la toate disciplinele.

Bibliografie:

1. Bădulescu, S.M., Formarea formatorilor ca educatori ai creativităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998;
2. Cosmovici, A., Psihologia generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996;
3. Flueraş, V., Tehnica învăţării prin cooperare, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005;
4. Marcu, V., Filimon, L, (coordonatori ), Psihopedagogia pentru formarea profesorilor, Editura Universităţii din Oradea, 2007;
5. Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978;
6. Roşca, A., Creativitatea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972

Trimite unui prieten!