

Scris de <a href="index.php?option=com_comprofiler&task=userProfile&user=100"><span class="small">Iuliana Traşcă</span></a>
Duminică, 28 Iunie 2009 23:54
Aria curriculara Matematica si Stiinte -
Matematica probleme aritmetica algebra geometrie
Rezolvarea problemelor constituie activitatea matematică cea mai bogată în valenţe formative, în ea concentrându-se întreaga experienţă dobândită de elevi, atât în studierea şi cunoaşterea numerelor cât şi a calculului, acestea devenind elemente în rezolvarea problemelor.
Rolul problemelor de matematică în dezvoltarea flexibilităţii gândirii
Însuşirea cunoştinţelor de matematică implică activizarea elevilor, antrenarea si stimularea lor în descoperirea şi formularea definiţiilor şi regulilor, în aplicarea acestora. De aceea, compunerea şi rezolvarea de probleme este una din principalele categorii de activităţi prin mijlocirea cărora se pot însuşi cunoştinţe de matematică şi se pot realiza obiectivele majore ale predării matematicii. Rezolvarea de probleme dar mai ales compunerea acestora prezintă o importanţă deosebită pentru dezvoltarea flexibilităţii, originalităţii şi pentru dezvoltarea formelor variate sub care se prezintă imaginaţia creatoare. Prin activitatea de compunere şi de rezolvare a problemelor, elevii sunt antrenaţi în căutarea, descoperirea unor adevăruri şi sunt solicitaţi să folosească cunoştinţele dobândite în diferite situaţii.În căutarea soluţiilor la probleme complicate, elevii se folosesc totdeauna de un material informativ, de formulele de rezolvare iar posibilităţile de rezolvare rapidă şi corectă a problemei depind şi de volumul şi de profunzimea acestui material.Ipotezele, soluţiile posibile pe care le elaborează subiectul în rezolvarea unei probleme nu apar la întâmplare, ci ele iau naştere pe baza asociaţiilor, a cunoştinţelor asimilate anterior.
Cu cât aceste cunoştinţe sunt mai largi, mai profunde, mai temeinice, cu atât sunt mai mari şansele ca ipotezele care se nasc în mintea celui care rezolvă să ducă mai repede şi mai profund la soluţie. La toate vârstele, dar mai ales în prima etapă de şcolarizare relaţia: interes - efort - randament se afirmă cu pregnanţă ca o modalitate de corelare a factorilor care dinamizează procesul dezvoltării intelectuale. Cadrul didactic trebuie să utilizeze o multitudine de soluţii didactice care să stimuleze interesul şi dorinţa de efort a elevilor pentru dobândirea şi aprofundarea cunoştinţelor matematice. Toate eforturile trebuie să fie orientate spre utilizarea unor procedee care să solicite imaginaţia elevilor, să le impună o prelucrare creatoare a cunoştinţelor dobândite. În faţa oricărei probleme, elevul trebuie pus în situaţia de a gândi ca în faţa unei probleme noi, necunoscute şi numai după acest act de gândire (cunoaşterea sau chiar recunoaşterea problemei de faţă) să poată trece la încadrarea problemei „individuale” în categoria unui nou tip de probleme căruia îi aparţine. Pentru a forma la elevi o gândire creatoare, ei trebuie puşi în situaţii variate, mereu noi. În acest caz se utilizează o varietate de procedee:
- complicarea treptată a unei probleme rezolvate;
- rezolvarea problemei prin noi procedee şi alegerea căii celei noi, rapide;
- reformularea problemei prin introducerea necunoscutei drept cunoscută.
Rezolvarea problemelor matematice poate deveni o activitate de tip creativ în măsura în care elevii reuşesc să vadă că diversitatea infinită a problemelor are la bază o lege de generare, că orice problemă, simplă sau complexă, este produsul unei dezvoltări şi că, la rândul ei, poate fi dezvoltată. Nicolae Oprescu în lucrările sale despre învăţământul matematic, consideră trei „capacităţi” mai importante în rezolvarea problemelor:
Capacitatea de a înţelege semnificaţia valorilor numerice, ale datelor problemei şi a relaţiilor ce se dau ca elemente cunoscute. Capacitatea de a înţelege condiţia problemei (relaţia ascunsă între datele problemei şi valoarea necunoscută) de a dirija raţionamentul pe calea aflării necunoscutei. Capacitatea cuprinderii în raza gândirii nu a unor secvenţe din raţionamentul problemei, nu a unor fragmente succesive pe care, să le pună cap la cap, ci a întregului raţionament de rezolvare a problemei, fiind vorba de formarea unei gândiri sintetice. În rezolvarea problemelor, profesorul trebuie să înlăture tendinţa de a dirija pas cu pas către soluţii deoarece aceasta frânează mişcarea liberă a gândirii.Un rol deosebit în dezvoltarea creativităţii elevilor îl joacă transpunerea rezolvării unei probleme sub formă de exerciţiu cu datele problemei sau înlocuindu-le cu litere, indiferent dacă este sau nu o problemă tipică. O asemenea activitate cu elevii este o muncă de creaţie, de gândire, de stabilire de legături logice pentru a putea pune sub forma unui exerciţiu ceea ce, de fapt, se realizează în mai multe etape, prin exerciţii diferite.
Dacă se înlocuiesc numerele din exerciţii (datele problemei) prin litere, atunci procesul devine complet prin generalizare. Activitatea de compunere a problemelor prezintă o importanţă deosebită pentru dezvoltarea flexibilităţii gândirii, a originalităţii, a creşterii interesului pentru problemele reale ale vieţii, pentru dezvoltarea imaginaţiei. Compunerea de probleme este o activitate complexă, elevul fiind obligat să respecte structura exerciţiilor sau a figurii date şi, în raport cu acesta, să elaboreze textul problemei - text al cărui raţionament să reclame rezolvarea oferită. Compunerea de probleme este foarte dificilă, mai ales pentru elevii ce întâmpină greutăţi în însuşirea cunoştinţelor, deoarece cere un limbaj matematic corespunzător, un efort minuţios gradat din partea elevilor, înlăturând rigiditatea gândirii.Acomodarea elevilor cu ceea ce se numeşte compunere de probleme trebuie să se facă gradat. Exemplu:
- schimbaţi întrebarea problemei; - puneţi întrebarea problemei şi rezolvaţi; - enunţaţi altfel problema; - compuneţi o problemă asemănătoare; - puneţi rezolvarea problemei sub forma unui singur exerciţiu; - compuneţi problema după exerciţiul dat. Gradarea cerinţelor pentru
compunerea problemelor se face treptat, în funcţie de cunoştinţele în cadrul celor 4 operaţii, astfel ca sarcinile noi să nu apară dintr-o dată, în toată complexitatea lor, ci pe rând şi ca experienţa căpătată anterior în rezolvarea unei probleme să servească drept bază în rezolvarea noii probleme. Putem cere elevilor să compună probleme:
după date numerice indicate, iar tema să fie la liberă alegere; după temă indicată, iar datele să fie la liberă alegere; - ce implică o anumită operaţie; - atât tema cât şi datele numerice să fie indicate; - atât tema cât şi datele numerice să fie la liberă alegere. Matematica se învaţă prin efort propriu. Abilităţile matematice se formează în primul rând lucrând, exersând gândirea prin rezolvări de probleme.Procesul de compunere şi rezolvare de probleme este îngreunat:
- din cauza slabelor deprinderi de calcul, efortul lor concentrându-se asupra efectuării calculelor şi nu asupra liniei raţionamentului problemei;
- capacitatea redusă a unor copii de a efectua analiza riguroasă a datelor problemei, a înţelegerii relaţiilor dintre datele problemei şi cerinţele problemei;
- punerea greşită a întrebărilor;
- lipsa de experienţă a elevilor (cadrul didactic trebuie să explice expresiile din textul problemei pe care elevii nu le cunosc, astfel încât atenţia elevilor să nu se îndrepte asupra acestora). Activitatea de compunere de probleme, folosită matematic, în mod gradat, concomitent cu activitatea de rezolvare de probleme, constituie un mijloc eficient de educare a creativităţii gândirii elevilor. Sub raport psihologic, compunerea de probleme constituie pentru profesor, o activitate de valoare, de o deosebită importanţă în cunoaşterea posibilităţilor şcolarilor săi, ajutându-i să acţioneze diferenţiat pentru a ajunge la randamentul maxim.
Rezolvarea problemelor constituie activitatea matematică cea mai bogată în valenţe formative, în ea concentrându-se întreaga experienţă dobândită de elevi, atât în studierea şi cunoaşterea numerelor cât şi a calculului, acestea devenind elemente în rezolvarea problemelor.
BIBLIOGRAFIE 1. Ausubel, D., (1981), Învăţarea în şcoală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.2. Bârzea, C., (1976), Reforme de învăţământ contemporane. Tendinţe şi semnificaţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.3. Cerghit, I., (1979), Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.4. Ionescu, M., (1982), Lecţia între proiectare şi realizare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.5. Lupu, I., (2000), Metodica predării matematicii, Editura Ştiinţa, Chişinău.
Poate te intereseaza si articolele urmatoare
Adaugă comentariu