Pagini Scolare

Abordari in proza romaneasca postmoderna

Scris de Claudia Hintea Duminică, 23 Mai 2010 08:20

Aria curriculara Limba si Comunicare - Limba si literatura romana - proiecte,plan lectie

Abordări în proza românească postmodernă

           Postmodernismul propune o viziune caleidoscopică, fragmentară, plurală, lipsită de un centru stabil, goală de transcendenţă. Ea provine din asumarea realităţii contemporane, marcatA vizibil de asemenea caracteristici. Cititorul, confruntat la rândul său cu fragmentaritatea şi diversitatea realităţii, are nevoie de certitudini, de stabilitate, de coerenţă. Jocul dintre dispersie şi unificare, dintre micro şi macrocosmos, dintre raţiune şi intuiţie, dintre corp şi spirit, dintre abject şi sublim, afirmarea paradoxului ca punct esenţial în relaţia realitatea-ficţiune face provocatoare viziunea propusă de postmoderni.

 Literatura postmodernă trebuie înţeleasă nu doar ca un experiment literar sau nu doar în latura sa estetică, ci şi dintr-o perspectivă mai largă, epistemologică, care poate pune în evidenţă viziunea despre lume a scriitorilor postmoderni în raport cu noile modele ale cunoaşterii.

 Proza postmodernă poate fi abordată  prin referire la două repere importante: cel epistemologic (al modelelor actuale ale cunoaşterii) şi cel estetic (al modernismului literar).  Postmodernismul este, de fapt, un model cultural sintetic, care conciliază ambiţia romantismului (cu idealul lui de totalitate) cu aceea a modernismului (ce impune fragmentarismul, transcendenţa goală şi individualismul). Merită remarcată şi schimbarea de orientare pe care postmodernismul românesc o impune în cultura noastră: dinspre modelul francez, completat ulterior cu cel german, spre cel anglo-saxon.

Timpul nu mai reprezintă pentru postmoderni o categorie exemplară şi imuabilă a devenirii istorice. De aceea, ei evită aşa-numitele „epoci de aur“ ale istoriei în două moduri: fie prin preferinţa pentru perioadele marginale, mai puţin cunoscute, obscure şi incongruente, fie prin preferinţa pentru timpul cotidianului anost sau pentru microtimpul individual. Această atitudine se manifestă ca destructurare ludică a cronologiei, ca fluidizare a planurilor temporale trecut – prezent, ca refuz al coerenţei temporale pur şi simplu. Tema timpului, temă majoră a literaturii, particularizată în diverse ipostaze (relaţia dintre viaţă şi moarte, dintre istorie şi individ etc.) este astfel pulverizată prin perceperea haotic-recuperatorie a trecutului colectiv sau individual şi, implicit, prin maxima relativizare a axei temporale universale prin raportare la axa temporalităţii individuale.  Reprezentările temporale se îndepărtează de timpul lui Newton şi Kant, de ideea de măsurare prin ceasornic a curgerii vieţii. Pe de o parte, subiectivitatea şi relativitatea perceperii temporalităţii este evidenţiată (dar aceasta este de regăsit şi într-un roman modern precum În căutarea timpului pierdut al lui Proust). Pe de altă parte, haosul şi dezordinea lumii reale devin motive centrale ale temporalităţii postmoderne. Din acest punct de vedere distanţele între subiect şi obiect, între înăuntru şi în afară se estompează, cititorul pendulând permanent între mai multe dimensiuni ale temporalităţi: o temporalitate a evenimentelor, alta a scrierii, şi alta a discursului; o temporalitate exterioară şi una interioară; pe scurt, o temporalitate lipsită de repere certe şi neinterogabile, care este o temporalitate născută la instersecţia dintre realitate şi ficţiune.  Proza postmodernă nu construieşte o „realitate“ transcendentă, ci încearcă să pună în limbaj „imanenţa“, dezordinea şi pluralismul lumii. „Timpul ritmic“ al scrierilor postmodernilor pe care îl analizează Ermarth, se manifestă ca proliferare a detaliilor şi a temelor diverse, ca arbitrar şi impredictibil. Felul în care limbajul pune în evidenţă aceste trăsături ale temporalităţii demonstrează vitalitatea literaturii postmoderne, capabilă să surprindă şi să ofere forme noi de reprezentare a nonreprezentabilului.

Oralitatea poate fi considerată interfaţa a două manifestări, aparent contradictorii, ale discursului postmodern .

Din perspectivă epistemică, oralitatea dezvăluie o democratizare a viziunii, atâta vreme cât centralitatea sau autoritatea unui anumit tip de discurs este anulată. Analiza celor două planuri specifice ale naraţiei, planul personajelor şi planul naratorilor, dezvăluie celebrarea carnavalescului, a idiolectelor şi a diversităţii de stiluri.

În planul personajelor, se identifică oralitatea banalului cotidian, oralitatea ludică şi livresc-ironică şi oralitatea comică şi absurdă. În special în planul naratorului, formele oralităţii deţin un rol mai puţin important, ele fiind subordonate – atunci când sunt folosite – strategiilor pragmatice de seducere şi de provocare / implicare a receptorului, care au ca efect intrarea cititorului în text drept „personaj“ şi instanţă comunicativă esenţială.

Oralitatea vizează, în naraţiunile postmoderne, reinstituirea unei relaţii dialogice (în special sub formă interogativă), pluraliste şi în desfăşurare directă, acum şi aici, cu receptorul, cu textul însuşi şi cu întâmplările povestite în el.

Hipertextul intră într-o confruntare prietenoasă cu hiperlumea, cu prea diversa, prea multipla, prea fragmentata realitate, astfel încât, pe principiul vaselor comunicante, autorii postmoderni găsesc resurse de punere în scenă a relaţiei anamorfotice dintre cele două spaţii. Hipertextul restructurează realitatea, la fel cum hiperlumea sau hiperrealitatea copleşeşte textul şi îl obligă să se redefinească. Textul devine caleidoscop al realităţii multiple, al intertextului, dar şi al cititorului, care este singurul care îi poate da viaţă; realitatea este scrisă şi prescrisă, dar realitate este inclusiv procesul scrierii unui text şi încercarea de cunoaştere a lumii.

Hipotextul este textul care se citează sau se imită. Hipertextul este acela care citează sau imită.

In studiul de faţă ne propunem să cercetăm fenomenul hipertextualităţii în contextul poeticii lui Mircea Cărtărescu, de fapt  relaţiile dintre hipotextul eminescian şi hipertextul cărtărescian, considerând că aceştia sintetizează de fapt viziunea despre lume propusă de postmoderni.

În literatură, hipertextualitatea defineşte „literatura de gradul al doilea“, textele derivate din texte preexistente şi se desfăşoară pe toate cele trei paradigme identificate ca definitorii pentru discursul postmodern..

           În Levantul Mircea Cărtărescu "repetă" într-o versiune postmodernă marile epoci ale literaturii române, de-construind şi re-construind traseele gândirii poetice româneşti.

           Există în Levantul o rescriere a Glossei eminesciene printr-o transpunere programatică în termenii lui Genette, ce operează o modificare la nivelul conţinutului, păstrându-se încă o asemănare cu hipotextul. Hipertextul conservă trăsăturile particulare ale speciei în cauză. Se actualizează de această dată un cod poetic. În fapt, aceasta e o incursiune în laboratorul de creaţie poetică a scriiturii postmoderne: "Totul este scriitură/Totul este doar holon, / Lumi turtite-ntreţesură / Ca să facă lumi-balon. / În Geneză lumea crapă /Cu troznit de-Apocalips/ Lumi zidite-n lumi se-adapă/ Din iluzie, eclips."

           Cărtărescu face mai departe o auto-parodiere a scriiturii, a hipertextului, chiar şi a autorului însuşi, care cu puţin înainte coborâse chiar în planul textului:"Cocîrjat pe semne care/tele sînt în altă lume/Scriitorul ţi se pare/Rege-n ţările de spume/Dar şi el e o stafie/Doar cîlţi şi doar de rips,/Şi-auzi pana că-l scrie/Cu troznit de-Apocalips." Cărtărescu face mai departe o auto-parodiere a scriiturii, a hipertextului, chiar şi a autorului însuşi, care cu puţin înainte coborâse chiar în planul textului:"N-ai pricepe măreţia/Scrisei, de ai fi seraf/Hipertext şi hiperlume/Ce nu-ncape-n minţi de ghips. Însuşi mecanismul de-construcţie poetice postmoderniste este arătat de versul "Lumea ce-n Geneză crapă”

Naraţiunea postmodernă este un construct compozit, alcătuit din planuri multiple, uneori şi din coduri multiple (ultimul roman al lui Umberto Eco apărut la noi, Misterioasa flacără a reginei Loana, subintitulat „roman ilustrat“ combină codul verbal cu cel vizual) sau din genuri ficţionale şi nonficţionale diverse (Femeia în roşu, romanul celor trei „corei“: Mircea Nedelciu, Mircea Mihăieş şi Adriana Babeţi).

Proza românească postmodernă mizează, dincolo de ludicul omniprezent şi de folosirea din plin a libertăţii creative, pe o „educare“ a cititorului, pe punerea în scenă a unei adevărate „didactici a lecturii“. 

                                                                                                  Propunatori:

                                                                                                 prof. Claudia Hintea, prof. Alina Pop

B I B L I O G R A F I E:

       1.   Călinescu, Matei, 1995: Cinci feţe ale modernităţii, Bucureşti, Editura Univers.

       2.   Cărtărescu, Mircea, 1999: Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas.

       3.   Cârneci, Magda, 1996: Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism, Bucureşti, Editura Litera

       4.   Crăciun, Gheorghe, 1994: Competiţia continuă. Generaţia 80 în texte teoretice. O antologie de…, Editura Vlasie.

       5.   Ursa, Mihaela, 1999: Optzecismul şi promisiunile postmodernismului, Piteşti, Editura Paralela 45.

Trimite unui prieten!