Pagini Scolare

TIPURI DE ACTIVITATI DE ANTRENAMENT CREATIV

Scris de <a href="index.php?option=com_comprofiler&task=userProfile&user=138"><span class="small">ILIE NINA</span></a> Miercuri, 20 Mai 2009 23:46

Invatamant prescolar si primar - Invatamant primar planuri lectie proiecte educatie

În proiectarea şi desfăşurarea activităţii de formare a achiziţiilor fundamentale, la clasele I şi a II- a, pe lângă principiul individualizării însuşirii noilor cunoştinţe şi cel al cooperării, este activat principiul alternării tipurilor de activitate. Elevii trebuie să aibe lecţiile plăcute şi atractive, să nu se plictisescă la şcoală. Astfel trebuie asigurat un echilibru între activităţile de concentrare pe sarcini instructive cu cele de relaxare, mişcare şi nu în ultimul rând cu cele de joc.

Trebuie asigurat un spaţiu destinat activităţii transdisciplinare alături de cele monodisciplinare.

Prin aceste activităţi, abordarea realităţii se face printr-un demers global, graniţele dintre discipline topindu-se într-un scenariu unitar, în care tema se lasă investigată cu mijloacele diferitelor domenii de cunoaştere.

Este tipul de activitate unde cunoştinţele şi capacităţile sunt transferate de la o arie curriculară la alta. Prin intermediul acestor activităţi se urmăreşte atingerea obiectivelor ariilor curriculare într-un context integrat. Termenul poate fi asociat cu activitatea tematică, dar este diferit de cel de unitate de învăţare. Unitatea de învăţare se referă la obiectivele de referinţă ale unei discipline, iar activitatea tematică combină obiectivele de referinţă ale mai multor arii curriculare.

Tema unei activităţi transcurriculare este stabilită de cadrul didactic (tema generală) şi are la bază activităţi tematice a căror succesiune e prevăzută în planificare, ele având menirea de a completa conţinutul ariilor curriculare desfăşurate în cadrul disciplinelor monodisciplinare.

Pentru fiecare arie curriculară se poate introduce o rubrică nouă în planificare care va preciza tema activităţilor transdiciplinare din ziua/săptămâna respectivă, temă ce se va regăsi la mai multe arii curriculare, în funcţie de ceea ce fiecare cadru didactic îşi propune să realizeze în cadrul temei respective.

Se impune deci schimbarea atmosferei situaţiei de învăţare în care este orientat elevul dinspre orientarea potrivit căreia cadrul didactic avea obligaţia profesională de a ,,sancţiona” toate greşelile de exprimare ale elevilor, înspre o direcţie care pune accent mai curând pe stimularea elevului de a comunica, pe anularea inhibiţiilor şi pe creşterea încrederii în sine, ca şi pe abilitatea elevului pentru autoevaluare (Programa şcolară).

Câştigul de nemăsurat al pluridisciplinarităţii, definită ca studierea unui subiect prin intermediul mai multor discipline – ar consta în faptul că îi pune pe elevi să identifice singuri corelaţiile, să sesizeze unitatea şi diversitatea, îi atenţionează că orice ultraspecializare într-un domeniu strict profesional trebuie să lase loc acelui ,,ceva” prin care să se raporteze la totalitate. Astfel devenim ,,oameni unidimensionali”, în definiţia lui Henri Marcusse, sau acei savanţi lipsiţi de perspective, pe care M. Eliade îi condamnă în jurnalul său.

Activitatea transdisciplinară dezvoltă creativitatea, cooperarea, capacitatea de adaptare la situaţii noi, valorificând experienţa copilului, îi satisfac aşteptările şi socializează şcolarul mic. Activităţile transdisciplinare sub forma de joc pot fi astfel realizate cu succes. Cunoştinţe şi capacităţi, priceperi şi deprinderi sunt formate, dezvoltate cu mai multă uşurinţă. Ele sunt transferate de la o disciplină la alta, completându-se, îmbogăţindu-se mereu.

Cele mai multe activităţi transdisciplinare la clasa I, le-am desfăşurat pe baza jocului:

Ø pornind de la joacă am ajuns la ,,jocuri serioase” cum le numeşte W. Stern;

Ø pornind de la poveşti cu zâne, la povestiri despre oameni de ştiinţă;

Ø pornind de la pete de culoare, linii şi puncte, la litere şi cuvinte;

Când a păşit pragul şcolii, copilul s-a aşteaptat ca odată aşezat în bancă să- i dau să scrie, să înveţe, dar spre surprindera lui, l-am invitat la joc, un joc care l-a fascinat, care i-a cultivat cooperarea şi i-a asigurat o învăţare activă.

Abordarea transdisciplinară a activităţilor dă impresia micului şcolar că se joacă, continuându-şi astfel activitatea de la grădiniţă, unde erau obişnuiţi să lucreze timp de câteva zile la o temă stabilită în prealabil, dezvoltându-şi capacităţile diferite prin aborarea acesteia din perspectiva mai multor domenii de cunoaştere.

În joc, copilul dă frâu liber imaginaţiei, el ceează situaţii după modelul anturajului, trăind intens ,,realitatea” construită şi aducând corective acestei realităţi. Copiii care se joacă ,,de-a şcoala” creează de fapt o ,,şcoală ideală”, aşa cum şi-o imaginează ei, imitând pe învăţătorul lor, dar şi corectând acele atitudini care li se par ,,nepotrivite”. Asemenea jocuri spontane, fie că sunt luate din viaţa şcolară, fie din viaţa de familie sau din viaţa artistică (jocul ,,de-a teatrul”) reliefează capacitatea de creaţie a copiilor, capacitatea bazată pe propria experienţă îmbogăţită cu noi elemente, corespunzătoare dorinţelor lor intime. Din bogăţia de mijloace care stau la îndemâna învăţătorului, jocul este o componentă de care trebuie să se ţină seamă în permanenţă, din trei motive:

Jocul reprezintă o necesitate ,,vitală” pentru copilul aflat în plină dezvoltare. A desconsidera această activitate înseamnă a-l frustra pe elev de un drept inalienabil , ceea ce cu siguranţă va avea efecte nefavorabile asupra evoluţiei sale viitoare.

Prin joc copilul învaţă, se formează, ceea ce înseamnă că între joc şi şcoală nu există niciun fel de contradicţie, ci mai degrabă un consens întregit de faptul că pentru copil, ,,joc reprezintă munca, binele, datoria, idealul de viaţă”, după cum spunea Claparadé.

Jocul se transformă într-un adevărat ,,turn” de observare a copilăriei, întrucât jucându-se copilul nu este în stare să ascundă nimic din cuvintele care îl animă, ceea ce ne dă posibilitatea de a-l cunoaşte mai bine, de a-i aprecia cu mai multă uşurinţă potenţialul de care dispune. Astfel, jocul permite surprinderea unor caracteristici ale inteligenşei (nivelul dezvoltării intelectuale la un moment dat) ca şi observarea trăsăturilor de caracter, tipurilor de motivaţie, aptitudinilor ce animă copilul.

Jocul este recunoscut ca fiind ,,una din principalele metode active, atractive, extrem de eficace în munca instructiv - educativă cu preşcolarii şi şcolarii mici, care imprimă un caracter mai viu şi mai atrăgător activităţii şcolare”. (Ioan Cerghit, 1978, p. 53).

Pentru a răspunde cerinţelor sociale actuale am trecut la o abordare interdisciplinară a jocului didactic pentru că am considerat că este o activitate în care se îmbină sarcini din domenii de cunoaştere diverse, de obicei două - trei discipline, într-o atmosferă unitară, axată pe învăţare în condiţii agreabile, relaxante.

Aceste jocuri asigură transferul cunoştinţelor asimilate la situaţii nou create, apropiate de realitatea vieţii, consolidează deprinderile motrice, facilitează efortul intelectual, pregătesc şcolarii pentru activităţi practice, le stimulează creativitatea.

Am folosit jocuri concurs în activităţile transdisciplinare unde am lăsat frâu liber imaginaţiei copiilor, propunându-le chiar să modifice elementele constitutive ale exerciţiului, criteriile de apreciere, timpul de lucru. Nu se fac observaţii critice, dar se apreciază şi evidenţiază orice încercare de reacţie pozitivă a copilului.